scrie un articol - primesti un premiu
Moderatori: mihai florescu, ticu, danr, PIRVU RICHARD, maiden, tudor oprescu, Tilea Gabriel
Nagykallo. Povestea unei iesiri... unguresti!
Sarjăm HUN-garia!
E iarnă. “Armele” noastre zac uitate prin rastele, huse, pivniţe sau garaje, in aşteptarea dezgheţului. Ne mai ostoim dorul de baltă “pescuind” din dosul tastaturii, pe forumuri, cu prietenii mai noi sau mai vechi, depănăm amintiri şi facem planuri pentru la primăvară, visăm cu ochii deschişi la monştri solzoşi ori oglinzi de la 20 de kile-n sus, căutăm infriguraţi informaţii despre ape cu crapi cât mai mari şi mai mâncacioşi şi bătăioşi, ne promitem să punem mâna sa ajutăm la repopularea şi reamenajarea Topolovaţului, ba mai punem şi mână de la mână să strângem câte un banuţ şi să contribuim la popularea Begăi cu puiet de crap, ce mai! Activităţi specifice de iarnă... Când, de nici nu mai ştiu unde, apare un zvon: cică au vecinii noştri unguri, o amenajare făcută de pescari pentru pescari, cum nici în vise nu-ţi imaginezi. Adică, o baltă cu casuţe şi terase, dotate cu frigidere şi cuptoare cu microunde, cu pontoane şi bărci, cu duşuri şi toalete curate, cu maluri înierbate şi curate, cu insule artificiale şi structuri create pentru bunăstarea peştilor şi totodata a pescarului, evident! Dar, mai presus de toate, cică are PEŞTE!!!!! Sute si sute de crapi între 5 şi 25 de kile se bălăcesc cică p-acolo, stând să caşte hulpavi gura după orice bilă le-ar invada teritoriul!! O fi drept? Există aşa ceva?! La doar câteva ore de mers cu maşina?! N-aş prea zice, dau io sceptic din cap. Căutăm, deci, înfriguraţi informaţii suplimentare. Şi le găsim. Adică, găsim site-ul lor oficial, cu toate datele necesare, cu poze şi liste de peşti cu care s-a populat, cu preţuri şi condiţii de cazare şi pescuit. Totuşi, pare prea frumos să fie adevărat, până şi preţurile ni se par accesibile. Oferta ar suna cam la felul următor: La Nagykallo, câţiva kilomeri dincolo de Debrecen, pe balta de crap C&R de 18 hectare, închirierea unei casuţe cu frigider, microunde, terasă acoperită, cu masa şi bănci, ponton şi barcă proprie, costă 60.000 de forinţi ( vreo 200 şi ceva de euroi) pentru 4 zile şi 4 nopti. Căsuţa are 4 paturi ( câte două suprapuse) şi este permis pescuitul cu 6 beţe pe un ponton, distanţa de 80 de metri între pontoane oferă spaţiu generos de pescuit iar distanţa de 80-90 de metri până la insulele create pe mijlocul balţii permit un pescuit lejer, fără să-ţi rupi oasele cu lansări şi nădit la 130 metri... Lângă balta de crap, e una mai mică, de vreo 3 hectare, populată cu ciortan, caras şi plătică, somn, ştiuca şi şalău, unde poţi pescui în acelaşi preţ, şi poti duce ceva peşte acasă sau la un grătar pe loc, contra cost, evident. Tot e prea frumos să fie adevarat, ne zicem între noi! Îl numim pe Tibi ambasador ad-hoc, negociator şi rezervator-şef, să ia legătura cu “patronatele” şi să ne lumineze ce şi cum. Nu ştiu exact ce şi cum face, scrisori de intenţie, E-mailuri, telefoane, faxuri sau strigăte cu portavocea peste graniţă, cert e că vorbeşte cu cei in cauză şi ne confirmă că oferta e reală, dar dacă vrem să mergem, trebuie rezervari din timp şi achitat un avans de barem jumate din suma totală. Ne “întâlnim” pe forumuri, şuşotim pe la colţuri, facem şi desfacem posibile echipe, mai bem o bere cu cei din zona Timişoarei, facem tentativa de a găsi suficienţi oameni pentru a închiria toate cele 14 căsuţe de pe baltă, dar până la urmă patronul ne dezumflă, şi ne anunţă că în primăvara nu are libere simultan decât maxim 12 căsuţe, şi asta numai începând cu 10 Mai. Sau, daca vrem toată balta, mult încolo, spre toamnă. No way!! Nu putem aştepta atâta, aşa că acceptăm să pescuim şi de Ziua Regelui... Partea urâtă e că tot cam în perioada aia este etapă de concurs pentru calificari la Mondiale, aşa că o parte dintre noi îşi iau adio de la cucerirea Ungariei cu bâtele. De pescuit. Asta e, tot mai rămânem destui, noi ăştia, profanii, cei neselectionaţi în “selecţionată”, cât să nu ne facem de râs în ţara lui Iancsi şi Ildiko, chiar şi pescuind cu boilies. Apropos: ştiaţi că ungurii ăştia au transformat cuvântul “boilies” într-un verb, “bojlizni”, care se traduce în limba lui Ion şi Vasile prin “pescuit la crap în regim exclusiv de catch and release, fie cu bile, fie cu porumb ori pelete...”?! Tare zgârciţi la vorbă tre’ să fie dac-or ajuns în halul ăsta!!
Strângem rândurile. Vestea se împraştie rapid printre prietenii făcuţi cu ocazia partidelor amicale sau ale concursurilor de pe Topo, Cetariu ori mai ştiu eu unde, aşa încât lista se completeaza rapid cu timişoreni, clujeni, orădeni, sibieni ori chiar de prin “dulcele târg al Ieşilor”. Strângem banii de avans, Tibi e împins de voie, de ne-voie din nou la înaintare, şi pleacă, cu partenerul său de “Taurus Team”, Mario, în prospectare pe ţinuturile lui Attila. Şi să achite o parte din sumă, dar şi să vadă cu ochii lor daca reclama e justificată sau o fi şi asta o formă sofisticată de îngropare a economiei mioritice de către sălbatica societate de consum neo-capitalistă... E vineri, jumataeta lui Martie şi în Timişoara ninge...cu găleata! Bănuiesc că nici în nordul Ungariei nu e mai fain, aşa că nu-i invidiez. Şi am dreptate, se întorc abătuţi din cauza vremii, au dat şi cu băţu-n baltă pentru 24 ore şi nimic!! În schimb, sunt încântaţi de condiţii, gazdele le-au dat peste noapte un radiator electric să încălzească în căsuţă şi ei se pozează la maieu... e de bine!! Cică peste noapte a îngheţat şi balta, aşa ca-şi rup firele şi lasă monturile sub gheaţa, tribut lui Moş Gerilă cu ocazia Marţişorului. Poate le-or recupera în Mai! Speranţa moare ultima, nu?! Pozele-s grăitoare, le găsim pe forumuri, tot ce mai sperăm e să se prindă şi peşte când s-o mai încălzi oleacă, răcirea asta bruscă de Martie nu pare deloc stimulatoare de apetit crapilor!
Mai trec ceva săptămâni, eu mi-am format echipa, veşnicii prieteni şi pescari in devenire Dan, mare patron de revista agricolă, dar cu un subtil simţ al umorului inteligent şi cu o inima largă de nu-l poate încăpea, şi “tinerelul” Pişta, pensionar de câţiva ani, şoferul şi omul lui bun la toate, de la cărat reviste, la făcut bunătăţi culinare unguro-vlahe sau confecţioner de monturi pe balta, ca... deh, şefu-i şef, şi nu-şi găseşte mereu ochelarii... Responsabil cu logistica sunt “uns” eu, facem cumpărăturile împreună, dar nicare n-are chef să mă ajute la frământat şi sucit bile, că cică data trecută au fost trimişi să doarmă p-afară de la mirosul de n-butiric şi esenţa de monster crab adânc intrate în piele. Las’pă mine, zic eu, şi-aşa dorm de cativa ani în cameră separată, că nu prea se împacă o casnicie armonioasă cu sforăitul vârstei a doua! Păcălit de reclama zgomotoasă a ungurului cum că nu are peşte mai mic de 5 kile în baltă, optez pentru solubile, le ştiu de anii trecuţi că-s valoroase, au caştigat concursuri grele, sunt de atracţie rapidă şi-s eficace şi pe termen lung, cu condiţia să n-ai ciortani prin preajmă, că te înnebunesc. Fac, deci, vreo 8-10 kile de solubile puturoase rău, şi în ultima clipă, pentru siguranţă, şi vreo 2-3 de bile tari, fierte cu nădejde în pungă, la microunde. Nu cred ca vreti sa ştiţi ce-a zis nevastă-mea de astă ultimă ispravă a mea, c-asta-i altă poveste. Cert e că cuptorul cu microunde a stat in curte, la aerisit, vreo 3-4 zile, înainte să mai poată fi folosit şi la mâncare... Cumpărăm porumb, grâu, mei, cânepă, mă rog, toate cele pentru nădit, şi le punem la înmuiat c-o săptămâană înainte, că doar aşa se poartă, nu?! Bucuria plecării apropiate şi nerăbdarea de a face prima partida mai lunga din anul ăsta e umbrită de vestea că 4 echipe s-au retras, din diverse motive, dar mă rog, până la urma e treaba lor. Păcat însă de rezervările făcute, de vestea târzie a retragerii şi de rândurile noastre sensibil subţiate. Ca o paranteză, patronul bălţii s-a arătat tare încântat, şi relaţiile româno-maghiare au suferit o nouă “îmbunătăţire”. În sensul că pe viitor, pentru rezervarea unei căsuţe se va achita suma integrală, în avans. Numai daca esti român, evident.
Vine pana la coadă, şi ziua plecării. Era vorba să decolăm luni dis de dimineaţă, ca s-ajungem până la amiază pe baltă, dar Dan ajunge doar duminică seara târziu, de la o expozitie obositoare de la Cluj, şi hotărâm să-l lăsăm să se odihnească, şi să plecăm doar pe la prânz. Pişta şi cu mine facem deci bagajele şi încărcăm maşina în cursul dimineţii, şi mergem sî-l săltăm şi pe Dan. Niet!! Abia reuşim să-l trezim, are ochii cârpiţi şi vorbeşte de parcă vine de la o săptămână de tras în jug. Ne abureşte cumva că tre’ să se mai odihnească, să mergem noi înainte şi vine şi el maine zi, poate cu încă un prieten comun, că doar sunt 4 paturi la baracă şi iese distracţia mai faina. Bun şi-aşa, dar mi-e oarecum ciudă c-am pierdut deja o juma’ de zi. Plecăm, setăm GPS-ul şi... la drum, căz doar aşa-i şade bine călătorului! Oprim la Real, umplem maşina cu de-ale gurii ( nu, nu cimpoaie, fluiere sau naiuri, cum poate vă vine să credeţi, ci mezeluri, brânză, apă şi cantităţi generoase de bere, ceva suc şi-o vodcă pentru nopţile reci) şi continuăm frumuşel călătoria, numai bine cât să ajungem pe la 4 pm la locul faptei. Ne întâmpină gazdele, primitoare, de altfel, vine şi Tibi să confirme că noi suntem cei cu pricina, facem o escală la bufetul ( frumos!) al amenajării. Tibi, ziua lui fiind, şi întrucât tocmai ce luase o bucată la vreo 16 kile, face cinste cu câte o bere şi ne pune mândru să-i mirosim tricoul care duhneşte a crap, de la şedinţa foto... Gazda face socoteala şi ne pune să plătim diferenţa de bani. Învătătură de minte: mergeţi cu forinţi la voi, noi avem numai euroi şi ne socoteşte datoria la un schimb valutar ameţitor, pierdem vreo 25-30 de euro la faza asta. Nu-i o avere, dar puteau fi investiţi mai judicios, de pildă în bere, nu?! Discutăm cu patronul despre baltă, peşte, nadă şi momeli. Ne atrage atenţia să pescuim NUMAI cu bile tari, pe cât posibil Squid&Octopus sau ceva asemănător. Io-s mai îndărătnic din fire, nu zic nimica, dar îmi sporesc hotărârarea să încerc şi la solubilele noastre.
Ne cazăm, deci, şi avem casuţa 10. Tibi şi Marius sunt la 14, vecinii noştri sunt Aurel şi Floppy, veniţi cu nevestele pe 11 şi Răzvan&Răzvan pe 12, toţi veniţi cu mult înaintea noastră şi care apucaseră deja să prindă câte 2-3 bucăţi de crap de 8-12 kile. Vizavi, cumva pe diagonală, sunt mai vechii noştri prieteni clujeni, Alin&Co. Semne bune, ne bucurăm noi, deci este peşte şi mai şi mănâncă!!! Despachetam, ne aranjăm cât de cât bagajeria, se apropie seara si mă hotărăsc să-ncep cu... începutul. Un tur de orizont. Balta e dreptunghiulară, şi pe mijloc, de-a lungul, sunt ridicate şapte insule de câte 70-80 metri lungime si vreo 10 lăţime, obţinute prin dragarea şi adâncirea fundului bălţii. Între insule, spaţii de 10-15 metri, umplute cu bolovani, crengi şi alte cele necesare pentru crearea unor refugii artificiale pentru peşti. Pontoanele sunt solide şi la circa 50 cm mai sus de apă, dar mai exista câte un mini-ponton chiar la nivelul apei, numai bun pentru acostat cu barca şi pentru manevrarea minciocului. Continuăm cu... continuarea. Cu nădirea, deci. Intru cu barca ( o chestie făinuţă, din plastic, marca BIC, ca şi brichetele alea...) şi sondez terenul, să vedem ce-avem in faţă. Surpriză plăcută. Fundul e tare, apa are între 1,5 şi 2,5 metri, nu sunt agăţături. Arunc o galeată mare de nadă grea amestecată cu ceva spărtură de bile şi ceva pelete, ies şi ne punem la poveşti cu proaspetele cunostinţe, că nimic nu-i mai frumos la un pescuit decât o vorbă buna şi o bere rece, nu? Mi-e cam lene să m-apuc de pescuit aşa de repede, practic şi şansele-s infime după atâta nadă, aşa că o las pe dimineaţă, la prima ora, zic eu. Montăm însă beţele, rod-podul, senzorii şi toate cele, ca să fie gata de lansat, mâncăm şi ne culcăm, sperăm într-o zi “grea” pe mâine. Vise. Adică, crezi că poţi visa pe baltă cu atâţia prieteni în jur?! No chance... Pe la miezul nopţii trecute fix, tropăituri şi bătăi în uşă. “Dormiţi?!” se miră Floppy, vecinul simpatic, cu grai moldovenesc şi oleacă euforic după ultimul drill udat cu oleacă de vinişor de Drăgăşani. “Păi...da!, zic eu, cu ochii cârpiţi, lasă că pescuim mai încolo, de dimineaţă, acu’ şi-aşa nu văd unde arunc, şi n-am apucat să fac nici marcaje pe fire”. “Cum vreţi voi, da’ nu-i frumos”, se plânge el. Toţi ai lui dorm şi ei, şi s-a hotărât sa plece în vizită, nu se face să-l dai afară. Bine şi-aşa, îl tratăm cu o palinkă bună de Dumbrăviţa, povestim şi despovestim, ne sare şi nouă somnul... aşa că ce naiba să faci?! Arunc beţele “la plesneală”, aşa, undeva, în faţă, în ideea că la 70-80 metri tot oi nimeri eu patul de nadă sau ceva din el. Cu solubile pe rig, evident. Trec 10 minute, “biiip”!!! Sărim ca arşi, înţep, şi... scot un ciortan golaş de 1 kil- 1 kil jumate. Noroc că nu era nimeni să mă filmeze, sau să înregistreze zgomotul fălcii mele căzute până la pământ!! “Păi nu era vorba că nu există peşte sub cinci kile in baltă?!! “ mă lamentez eu. “Eh, mai sunt şi din aştia, s-au prăsit p-aci de anul trecut, da’ nu-s mulţi! Mai periculoşi sunt somoteii americani!” încearcă să mă liniştească Floppy, iar eu simt cum mi se prăbuşeşte întreg cerul unguresc în cap. Cristoase româneşti la Dumnezeii catolici sau reformaţi, ce-or fi, sigur e că i-am blagoslovit cum trebuie pe amfitrioni, noroc că n-or fost acolo să mă audă şi să mai şi priceapa româneşte... Simt cum tot eşafodajul meu clădit pe bază de solubile se duce pe apa Tisei, până colo, spre Sâmbata! N-am ce face, n-o să schimb totul peste noapte, şi de ciudă iau o gură zdravănă de tărie, sperând din tot sufletul sa fie o excepţie. Peste juma’ de oră... “bip”. Stop. Iar. 20 minute tot aşa. E clar!! Ciortănel, zic eu. Aiurea, e un somn pitic de 15 cm. Băţul rămâne pe mal, alături de primul. “Bip, bip”! Din nou, dupa 15 minute. Ciortan de 500 grame, “recordul” în jos al bălţii, îmi zic eu resemnat şi las şi al treilea băţ pe mal. Se crapă de ziuă, o linişte ireală, Pişta s-a culcat după ce ne-a părăsit şi vecinul, eu admir splendoarea primului început de răsărit prins pe o balta “străină”, când unul din beţe prinde viaţă. Dar nu aşa!!! Ia fir vârtos, până ajung să inţep, luase deja 15-20 metri. Ăsta nu-i ciortan, îmi zic. Iese şi Pişta, era adormit, dar sare ca ars la urletul strident al staţiei. Ia odivamul. Eu aduc peştele, vine greu, dar... ciudat, nu luptă, doar il simt cum se lasă tras, iar el se opune stând pe o parte, ca ăa frâneze, parăa, şi din când în când, face 2-3 metri stânga-dreapta.În nici 5 minute peştele e pe mal, şi se holbează la noi de pe salteaua de primire. Şi noi la el!!! E o crapoaică gravidă “în ultimul hal”, mai mult lată decât lungă, cu o burtă cum nici la Tibi nu vezi... Mare. 16-17 kile, zic eu. 20, zice Pişta. “Scoate cântarul!” “păi e la Dan în maşină, şi el vine azi dupa masă”, mă lămureşte hunul convertit. “Atunci, barem aparatul foto, ca ţi l-a dat”! “Nu, că mi-a fost frică să nu stric aparatul revistei, şi i l-am dat înapoi, l-aduce tot el, dupa-masă”. Consternare. Avem peşte, avem pescari, n-avem cântar, n-avem aparat foto. O sa ne creadă careva?! Cum procedăm?! “Mă duc la organizator”, zic eu, cu riscul sa mă înjure bine. Şi merg dupa Tibi, care mai mârâie, mai cârâie din dinţi, dar vine, pozează, cântărim, şi pleacă. 18,40 kile. E bun şi ăsta, chiar ne bucurăm, uit instant de dezamagirea cu ciortaneii de mai înainte, uite, vin crapii mari şi la solubile!! Plin de energie, reîncarc toate beţele şi lansez, de data asta văd şi unde pică monturile, optimismul ne-a revenit, e vremea de o cafă neagră şi tare, alta-i viaţa când ai prins ceva!!! Să n-o mai lungim, peste zi, trage constant, nu prea des, dar la fiecare 1-2 somotei sau ciortanei, punem pe mal pâna seara câte un crap, toţi între 9 şi 12 kile, încă 5 bucăţi cu totul. Dar ăştia “mici”, luptă, nu glumă!! Ştiu să-şi drămuiască eforturile, şi când ajung în zona pontonului avem parte de drilluri de toată frumuseţea. Nu ne mai pare rău c-am venit, ne bucurăm de fiecare clipă, socializăm cu vecinii, o nebunie!! Ritmul se menţine constant, nădesc ce mai avem prin găleţi, n-are rost să povestesc şi nici nu pot să ţin minte fiecare peşte în parte, cert e ca Marius şi Tibi pe 14 şi clujenii de vizavi şi cei de lângă noi, pe 11, fac festival în fiecare noapte iar flashurile luminează ca la un concert rock... Noi o lăsăm moale peste noapte, şi-aşa nu avem cu ce poza, că Dan n-a mai venit deloc ( nu e prima oară că ne trage clapa!), pe patul nostru de nadă cu din ce in ce mai multa pastura, că mi se termină seminţele mari intră tot mai mulţi “de gradiniţă”, aşa că mă las pagubaş şi ultimele două zile dau numai cu bile tari şi snow-man. Asta e. Prindem în continuare, dar parcă nu mai e tot aia, iar sentimentul de a prinde un peşte mare şi a-l elibera fără poze devine frustrant... Îi mai fac cate ceva poze lui Pişsta cu mobilul meu, încearcă şi el să-mi facă cu peştii mei, dar... iese doar peştele şi o burtă, nu e în stare să încadreze ceva ca lumea!! Îi cântărim, totuşi, cu un cântar de împrumut ( tot de la Tibi!!) şi notez încă doi de 13,500, unul de 14 şi unul de 16,500 kile, aşa, pentru palmares, că pe cei între 9-12 kile nici nu-i mai notăm. Ce s-ajunge omul când dă de bine!!! Anul trecut, un peşte de 12 kilograme era captura anului, şi acuma nu-i băgăm în seamă!! Mai ales, când în jur începe să “plouă” cu bucăţi de 20+!! Cred că în total, sunt peste 10 bucăţi de peste 20 kile prinse, toţi băieţii îşi doboară recordurile şi pluteşte un aer euforic peste toată balta, cum rar ţi-e dat sa vezi!! Tibi cu Marius scot o şampanie, voicua ( Alex de la Cluj, fain băiat!!) promite - degeaba, nu-l cred! - că se lasă de fumat cu ocazia asta, Răzvanii de pe 12 se pozează în draci , că au cu ce... frumos!! Gazdele sunt super-cumsecade, vin mereu să aducă câte un bidon ( mare!) cu apă, aduc meniul de catering pentru a doua zi, poţi să comanzi cam de toate, 3 mese pe zi, sau numai ce doreşti, pâine, bere sau vin, chiar carne de orice fel ca să-ţi faci grătarele ori bogracsos-ul propriu. Stăm ore întregi la palavre cu Dl. Pamer, patronul, şi evident, îl tragem de limbă cum de i-a venit ideea să facă amenajările în felul ăsta. Ne spune că e pescar pasionat de crap încă de acum 17-18 ani, şi a umblat toată Europa numai după trofee. Are la palmares peste 50 buc de 20+ şi 6 bucăţi peste 30 kilograme!!! Majoritatea în Franţa. Ne spune cum stă şi câte 5-6 zile în aşteptarea unei SINGURE muşcături a unui peşte capital. Povesteşte despre condiţii de pescuit extrem, când plantezi la 200 metri de mal, în mijlocul unei păduri scufundate, în apă de 10 metri adâncime, cu firul şerpuind printre crengile copacilor scufundaţi. Cum, pentru a scoate crapul, intră în apî cu barca, şi pe măsură ce se apropie de peşte, taie firul pe porţiuni, îl înnoadă şi merge mai departe. Sună a Science-Fiction, dar zice că un drill din ăsta, în pădurea scufundată, poate dura şi 3-4 ore. Sau: pescuit lânga brâul de papură de pe malul opus, când trebuie sa plantezi la 150-250 metri de tine şi la 20 centimetri de papură, trestie sau ce-o fi. În momentul trăsăturii şi înţepării, la distanţa asta, evident peştele intră în trestie şiîil pierzi. Ce-or inventat ungurii? Bat un par zdravăn în trestie, mai încolo decât montura proprie, prevăzut cu un inel metalic prin care trece firul. Astfel, când trage, peştele simte rezistenţă din partea MALULUI OPUS, iar tendinţa naturală va fi să vină spre larg, adică să se depărteze de păpuriş. Nu ramâne decât să intri în apă cu barca, dezgăţi firul din inel şi apoi ai parte de un drill liniştit, în largul bălţii. Ingenios, nu?!
Revin la amenajare, spune că a aranjat balta în aşa fel încăt pescarul să nu dea cu capul de problemele ce le-a avut el pe bălţi: adică, să aibă unde se adăposti de ploaie, vânt şi frig. Ca atare, a făcut căsuţe. Să nu cari pat pliant, a făcut paturi cu saltele. Pentru o bere rece în arşiţa verii, ori pentru păstrat mâncarea, trebuia un frigider, iar mâncarea adusă de el la catering trebuie încălzită la microunde, dacă nu-i destul de fierbinte. Pontoanele şi barca au fost create în aceeaşi idee, de a creste gradul de confort. Şi, nu în ultimul rând... pşstele!!! Că doar nicare dintre noi nu mergem la plajă, ci umblam dupa crap cât mai mare şi mai mult, deci se straduie constant să cumpere exemplare capitale ( ca o paranteză, chiar în ziua sosirii noastre, Tibi s-a pozat cu un exemplar de 23,5 kg, proaspătul locatar al bălţii). Se pare că politica-i funcţionează, din moment ce are rezervări făcute în avans până către sfârşitul anului. Fac un calcul mental, şi îi spun că estimez investiţia la peste jumătate de milion de Euro. Zâmbeşte, spune că-s pe aproape, dar că... a fost aproape dublu, şi are un credit uriaş la bancă, ceea ce-mi dă oarecum fiori, pe criza asta! Şi, cum românu-i cârcotaş, ne apucăm să-i criticăm drumul de acces, singura chestie care ne deranjează după furtuna de ieri: o mocirla grasă blochează aproape total accesul pe vreme urâtă, şi ne mirăm că nu s-a gândit şi la asta. Banii, zice el trist. 2,5 km de drum amenajat cât de cât de-a lungul întregului mal o să-l coste până în toamnă încă 20 milioane de forinţi, vreo 75.000 eur. Şi, cum nu poa’ să-mi tacă gura, îi zic şi de căsuţe. Uşa se deschide spre interior. Când dormi dus şi staţia începe să facă precum toţi dracii, sari din pat buimac şi te repezi în uşă s-o împingi şi să ieşi. Aiurea!! De fapt, trebuie să tragi de ea. Nu-i bai, te prinzi, apeşi clanţa, şi tragi de uşă, iar în timpul ăsta alarma zbiară de mama focului. Când să apuci să deschizi uşa, numa’ bine s-a trezit şi partenerul, a sărit şi el din pat şi te impinge mai-mai să te strivească de uşă şi să ieşi prin ea, că doar şi el vroia să fugă să inţepe la peşte!! De 3-4 ori am păţit scenariul ăsta cu Pişta, şi-s convins că şi alţii...
Dar ziceam ceva de furtună. Miercuri după masă, după o zi superbă, înspre Sud se cam înngureaza şi uşor-uşor, fără o adiere, se tot apropie. Nu-mi sună a bine, am mai prins chestii din astea, când soarele e sus, iar jumate de cer e negru ca smoala, brăzdat doar de nişte norişori albi prevestitori de grindină. Îl pun pe Pişta la treabă, strângem tot ce-ar putea să fie luat de vant, băgăm în căsuţă ce s-ar putea uda, mă uit şi la rod-podul meu firav ce stă neancorat pe ponton... şi mă hotărăsc să dau toate betele jos de pe suporţi şi le vâr frumuşel sub ponton, cu vârfurile în apă. Vântul începuse deja să adie, dar se aude în departare cum face ravagii în livada din jur. De-abia apucăm să intrăm în camera şi dau sa închid uşa. Un pumn uriaş izbeşte în ea şi mai-mai să mă dea peste cap! Doi oameni ne chinuim s-o închidem şi s-o ţinem aşa, iar casuţa , cu toată fundaţia ei din beton solid, se zguduie ca o barcă pe ape şi ne uităm uluiţi cum plouă practic orizontal şi cregi aduse din departari trec ca gândul pe lânga noi, unele oprindu-se chiar pe terasă. O galeată mare de Tifel de pe terasă, pe treisferturi plină cu porumb înmuiat e luată pe sus ca un pachet gol de ţigari şi dusă cine ştie unde, că n-o s-o mai găsim. Grindina, nu prea mare, e drept, bate şi ea orizontal în uşă şi ferestre, şi o clipă ne temem că va sparge termopanele ungurului, dar aştia-s dintr-o naţie norocoasă... Plouă cu găleata, cum n-am vazut demult, apa se prelinge pe sub uşă şi în cabană, nu vezi la 5 metri şi n-aş ieşi pentru nimic în lume afară pe vijelia asta. “Sper că şi ceilalţi au avut timp să-şi pună sculele la adăpost” îi zic lui Pişta, “că altfel mare lucru nu le-o fi rămas!”. Speranţe parţial împlinite. Cum se opreşte ploaia, ieşim în natură. Război, nene!! Crengi rupte, copaci frânţi, bucăţi ferfeniţite de haine, pelerine sau ce-or fi fost atârna prin copacii schilodiţi, dar toţi părem întregi şi cu voie bună. Clujenii de lângă noi exultă, chiar cu 2-3 minute înainte de furtună au scos o bucată de 21 kile, şi când povestea mai cu zor, Alex sare şi mai înţeapă unul. Tot peste 20. Şi toate astea în nici juma’ de oră!! Bravo, băieţi!! Merg mai departe, unii baieţi au paţit-o urâţel, vântul le-a luat beţele cu rodpoduri cu tot şi le-a aruncat în mijlocul bălţii, acum se chinuiesc să le pescuiască din barcă. Până la urmă, le gasesc şi încă într-o stare acceptabilă, se putea şi mult mai rău! Ajung şi la Tibi cu Marius... iar aici, chiar ma umflă râsul, în ciuda necazurilor păţite!! Ei sunt oarecum feriţi, au prins zona cu cei mai mulţi pomi, vara e umbră şi răcoare. Dar de data asta... nashpa! Pomii i-au împiedicat să vadă norul negru până în ultima clipă şi furtuna i-a prins total nepregatiţi. Beţe în apă, pomi rupţi peste ele, haine şi alimente murate, peisaj apocaliptic. Baieţii, în ploaia cea mai mare, se chinuiau să strângă ce se mai putea şi să-şi pună beţele la adăpost. Sunt uzi şi in chiloţi, iar Marius îşi lăsase toate hainele de schimb afară, la aerisit. Acuma, nu mai are nimic uscat cu ce să se îmbrace, şi ia haine împrumut de la Tibi. WOOOOWWW!!! Instantaneu mă duce gândul la Asterix si Obelix, cu Asterix înotand în nădragii lui Obelix!! Să-l fi vazut pe Marius, plouat şi necăjit, încăpând lejer într-un singur crac de la pantalonii lui Tibi, şi pe amândoi nervoşi că am neobrăzarea să mai şi râd... Şi aventurile celor doi nu se gată aici. Cu o seară înainte Obelix era să-l strivească pe Asterix în uşă, pe când se înghesuiau să iasă din căsuţă la o trăsătură, iar Tibi s-a ales şi cu o călcătură strâmbă, de-a şchiopătat două zile. Marius, în schimb, o paţeşte şi mai urât joi. Mă duc iaraşi pe la ei în vizită, şi-l găsesc pe ăsta mai mic şi mustăcios oblojindu-se la genunchi, îşi lega cu o năframă chestii din alea de plastic cu nu ştiu ce în ele, de îngheţat pentru genţile frigorifice şi alea nu voiau sa stea deloc, că nici el nu stătea locului! “Ce-ai păţit?” ma interesez. Tibi, printre lacrimi de râs, îmi povesteşte cum a sărit Marius, la o muşcătură, şi din goană, când să pună piciorul pe ponton, a alunecat pe nămolul de la ploaia de ieri şi s-a dus cu totul. Sub ponton. Cică numai nasul şi mustaţa i se mai vedeau de sub scânduri şi mârâia de acolo “scoate-mă de-aici”! A meritat bufnitura, că scoate “vinovatul” , un crap de 14,5 kile. Râsete, distracţie. Abia după o bucată buna de timp şi-a dat seama că în alunecare, a dat cu genunchiul într-un bolovan, se umflă ameninţător şi începe sa-l doară. Noroc că nu s-a rupt nimica, până duminică pupă tata crapu şi-o să treacă!
Una peste alta, frumoasă ieşire, am regasit prieteni vechi şi ne-am facut şi alţii noi şi minunaţi, balta-i de vis, nu-ţi mai vine să mergi acasă, dar ştiţi cum e in lumea asta tot ce-i bun e sau imoral, sau ilegal, sau ingraşă! Aşa că imoral fiind ca noi să ne destrăbălăm pe baltă europeană in timp ce prietenii noştri, colegi de suferinţă asudă din greu pe Floreasca incercând să califice Banatul la Mondiale, cu regrete impachetăm si o luăm cătinel spre Timişoara. Ne mai ameţeşte si GPS-ul că ne bagă prin nişte sate uitate de lume si cu uliţe mai desfundate decât la noi, dar o scoatem la liman, bineînţeles pe cu totul altă rută decât la sosire. O fi fost alt satelit... Oricum, să ne fie de bine, sper să ne reîntâlnim cât de curând pentru revanşă, Domnilor crapi de HUN-garia!!
Pentru conformitate,
Marian Nitu
Si un colaj superb, facut de Razvan:
http://www.youtube.com/watch?v=gQuBu7UkPdU
E iarnă. “Armele” noastre zac uitate prin rastele, huse, pivniţe sau garaje, in aşteptarea dezgheţului. Ne mai ostoim dorul de baltă “pescuind” din dosul tastaturii, pe forumuri, cu prietenii mai noi sau mai vechi, depănăm amintiri şi facem planuri pentru la primăvară, visăm cu ochii deschişi la monştri solzoşi ori oglinzi de la 20 de kile-n sus, căutăm infriguraţi informaţii despre ape cu crapi cât mai mari şi mai mâncacioşi şi bătăioşi, ne promitem să punem mâna sa ajutăm la repopularea şi reamenajarea Topolovaţului, ba mai punem şi mână de la mână să strângem câte un banuţ şi să contribuim la popularea Begăi cu puiet de crap, ce mai! Activităţi specifice de iarnă... Când, de nici nu mai ştiu unde, apare un zvon: cică au vecinii noştri unguri, o amenajare făcută de pescari pentru pescari, cum nici în vise nu-ţi imaginezi. Adică, o baltă cu casuţe şi terase, dotate cu frigidere şi cuptoare cu microunde, cu pontoane şi bărci, cu duşuri şi toalete curate, cu maluri înierbate şi curate, cu insule artificiale şi structuri create pentru bunăstarea peştilor şi totodata a pescarului, evident! Dar, mai presus de toate, cică are PEŞTE!!!!! Sute si sute de crapi între 5 şi 25 de kile se bălăcesc cică p-acolo, stând să caşte hulpavi gura după orice bilă le-ar invada teritoriul!! O fi drept? Există aşa ceva?! La doar câteva ore de mers cu maşina?! N-aş prea zice, dau io sceptic din cap. Căutăm, deci, înfriguraţi informaţii suplimentare. Şi le găsim. Adică, găsim site-ul lor oficial, cu toate datele necesare, cu poze şi liste de peşti cu care s-a populat, cu preţuri şi condiţii de cazare şi pescuit. Totuşi, pare prea frumos să fie adevărat, până şi preţurile ni se par accesibile. Oferta ar suna cam la felul următor: La Nagykallo, câţiva kilomeri dincolo de Debrecen, pe balta de crap C&R de 18 hectare, închirierea unei casuţe cu frigider, microunde, terasă acoperită, cu masa şi bănci, ponton şi barcă proprie, costă 60.000 de forinţi ( vreo 200 şi ceva de euroi) pentru 4 zile şi 4 nopti. Căsuţa are 4 paturi ( câte două suprapuse) şi este permis pescuitul cu 6 beţe pe un ponton, distanţa de 80 de metri între pontoane oferă spaţiu generos de pescuit iar distanţa de 80-90 de metri până la insulele create pe mijlocul balţii permit un pescuit lejer, fără să-ţi rupi oasele cu lansări şi nădit la 130 metri... Lângă balta de crap, e una mai mică, de vreo 3 hectare, populată cu ciortan, caras şi plătică, somn, ştiuca şi şalău, unde poţi pescui în acelaşi preţ, şi poti duce ceva peşte acasă sau la un grătar pe loc, contra cost, evident. Tot e prea frumos să fie adevarat, ne zicem între noi! Îl numim pe Tibi ambasador ad-hoc, negociator şi rezervator-şef, să ia legătura cu “patronatele” şi să ne lumineze ce şi cum. Nu ştiu exact ce şi cum face, scrisori de intenţie, E-mailuri, telefoane, faxuri sau strigăte cu portavocea peste graniţă, cert e că vorbeşte cu cei in cauză şi ne confirmă că oferta e reală, dar dacă vrem să mergem, trebuie rezervari din timp şi achitat un avans de barem jumate din suma totală. Ne “întâlnim” pe forumuri, şuşotim pe la colţuri, facem şi desfacem posibile echipe, mai bem o bere cu cei din zona Timişoarei, facem tentativa de a găsi suficienţi oameni pentru a închiria toate cele 14 căsuţe de pe baltă, dar până la urmă patronul ne dezumflă, şi ne anunţă că în primăvara nu are libere simultan decât maxim 12 căsuţe, şi asta numai începând cu 10 Mai. Sau, daca vrem toată balta, mult încolo, spre toamnă. No way!! Nu putem aştepta atâta, aşa că acceptăm să pescuim şi de Ziua Regelui... Partea urâtă e că tot cam în perioada aia este etapă de concurs pentru calificari la Mondiale, aşa că o parte dintre noi îşi iau adio de la cucerirea Ungariei cu bâtele. De pescuit. Asta e, tot mai rămânem destui, noi ăştia, profanii, cei neselectionaţi în “selecţionată”, cât să nu ne facem de râs în ţara lui Iancsi şi Ildiko, chiar şi pescuind cu boilies. Apropos: ştiaţi că ungurii ăştia au transformat cuvântul “boilies” într-un verb, “bojlizni”, care se traduce în limba lui Ion şi Vasile prin “pescuit la crap în regim exclusiv de catch and release, fie cu bile, fie cu porumb ori pelete...”?! Tare zgârciţi la vorbă tre’ să fie dac-or ajuns în halul ăsta!!
Strângem rândurile. Vestea se împraştie rapid printre prietenii făcuţi cu ocazia partidelor amicale sau ale concursurilor de pe Topo, Cetariu ori mai ştiu eu unde, aşa încât lista se completeaza rapid cu timişoreni, clujeni, orădeni, sibieni ori chiar de prin “dulcele târg al Ieşilor”. Strângem banii de avans, Tibi e împins de voie, de ne-voie din nou la înaintare, şi pleacă, cu partenerul său de “Taurus Team”, Mario, în prospectare pe ţinuturile lui Attila. Şi să achite o parte din sumă, dar şi să vadă cu ochii lor daca reclama e justificată sau o fi şi asta o formă sofisticată de îngropare a economiei mioritice de către sălbatica societate de consum neo-capitalistă... E vineri, jumataeta lui Martie şi în Timişoara ninge...cu găleata! Bănuiesc că nici în nordul Ungariei nu e mai fain, aşa că nu-i invidiez. Şi am dreptate, se întorc abătuţi din cauza vremii, au dat şi cu băţu-n baltă pentru 24 ore şi nimic!! În schimb, sunt încântaţi de condiţii, gazdele le-au dat peste noapte un radiator electric să încălzească în căsuţă şi ei se pozează la maieu... e de bine!! Cică peste noapte a îngheţat şi balta, aşa ca-şi rup firele şi lasă monturile sub gheaţa, tribut lui Moş Gerilă cu ocazia Marţişorului. Poate le-or recupera în Mai! Speranţa moare ultima, nu?! Pozele-s grăitoare, le găsim pe forumuri, tot ce mai sperăm e să se prindă şi peşte când s-o mai încălzi oleacă, răcirea asta bruscă de Martie nu pare deloc stimulatoare de apetit crapilor!
Mai trec ceva săptămâni, eu mi-am format echipa, veşnicii prieteni şi pescari in devenire Dan, mare patron de revista agricolă, dar cu un subtil simţ al umorului inteligent şi cu o inima largă de nu-l poate încăpea, şi “tinerelul” Pişta, pensionar de câţiva ani, şoferul şi omul lui bun la toate, de la cărat reviste, la făcut bunătăţi culinare unguro-vlahe sau confecţioner de monturi pe balta, ca... deh, şefu-i şef, şi nu-şi găseşte mereu ochelarii... Responsabil cu logistica sunt “uns” eu, facem cumpărăturile împreună, dar nicare n-are chef să mă ajute la frământat şi sucit bile, că cică data trecută au fost trimişi să doarmă p-afară de la mirosul de n-butiric şi esenţa de monster crab adânc intrate în piele. Las’pă mine, zic eu, şi-aşa dorm de cativa ani în cameră separată, că nu prea se împacă o casnicie armonioasă cu sforăitul vârstei a doua! Păcălit de reclama zgomotoasă a ungurului cum că nu are peşte mai mic de 5 kile în baltă, optez pentru solubile, le ştiu de anii trecuţi că-s valoroase, au caştigat concursuri grele, sunt de atracţie rapidă şi-s eficace şi pe termen lung, cu condiţia să n-ai ciortani prin preajmă, că te înnebunesc. Fac, deci, vreo 8-10 kile de solubile puturoase rău, şi în ultima clipă, pentru siguranţă, şi vreo 2-3 de bile tari, fierte cu nădejde în pungă, la microunde. Nu cred ca vreti sa ştiţi ce-a zis nevastă-mea de astă ultimă ispravă a mea, c-asta-i altă poveste. Cert e că cuptorul cu microunde a stat in curte, la aerisit, vreo 3-4 zile, înainte să mai poată fi folosit şi la mâncare... Cumpărăm porumb, grâu, mei, cânepă, mă rog, toate cele pentru nădit, şi le punem la înmuiat c-o săptămâană înainte, că doar aşa se poartă, nu?! Bucuria plecării apropiate şi nerăbdarea de a face prima partida mai lunga din anul ăsta e umbrită de vestea că 4 echipe s-au retras, din diverse motive, dar mă rog, până la urma e treaba lor. Păcat însă de rezervările făcute, de vestea târzie a retragerii şi de rândurile noastre sensibil subţiate. Ca o paranteză, patronul bălţii s-a arătat tare încântat, şi relaţiile româno-maghiare au suferit o nouă “îmbunătăţire”. În sensul că pe viitor, pentru rezervarea unei căsuţe se va achita suma integrală, în avans. Numai daca esti român, evident.
Vine pana la coadă, şi ziua plecării. Era vorba să decolăm luni dis de dimineaţă, ca s-ajungem până la amiază pe baltă, dar Dan ajunge doar duminică seara târziu, de la o expozitie obositoare de la Cluj, şi hotărâm să-l lăsăm să se odihnească, şi să plecăm doar pe la prânz. Pişta şi cu mine facem deci bagajele şi încărcăm maşina în cursul dimineţii, şi mergem sî-l săltăm şi pe Dan. Niet!! Abia reuşim să-l trezim, are ochii cârpiţi şi vorbeşte de parcă vine de la o săptămână de tras în jug. Ne abureşte cumva că tre’ să se mai odihnească, să mergem noi înainte şi vine şi el maine zi, poate cu încă un prieten comun, că doar sunt 4 paturi la baracă şi iese distracţia mai faina. Bun şi-aşa, dar mi-e oarecum ciudă c-am pierdut deja o juma’ de zi. Plecăm, setăm GPS-ul şi... la drum, căz doar aşa-i şade bine călătorului! Oprim la Real, umplem maşina cu de-ale gurii ( nu, nu cimpoaie, fluiere sau naiuri, cum poate vă vine să credeţi, ci mezeluri, brânză, apă şi cantităţi generoase de bere, ceva suc şi-o vodcă pentru nopţile reci) şi continuăm frumuşel călătoria, numai bine cât să ajungem pe la 4 pm la locul faptei. Ne întâmpină gazdele, primitoare, de altfel, vine şi Tibi să confirme că noi suntem cei cu pricina, facem o escală la bufetul ( frumos!) al amenajării. Tibi, ziua lui fiind, şi întrucât tocmai ce luase o bucată la vreo 16 kile, face cinste cu câte o bere şi ne pune mândru să-i mirosim tricoul care duhneşte a crap, de la şedinţa foto... Gazda face socoteala şi ne pune să plătim diferenţa de bani. Învătătură de minte: mergeţi cu forinţi la voi, noi avem numai euroi şi ne socoteşte datoria la un schimb valutar ameţitor, pierdem vreo 25-30 de euro la faza asta. Nu-i o avere, dar puteau fi investiţi mai judicios, de pildă în bere, nu?! Discutăm cu patronul despre baltă, peşte, nadă şi momeli. Ne atrage atenţia să pescuim NUMAI cu bile tari, pe cât posibil Squid&Octopus sau ceva asemănător. Io-s mai îndărătnic din fire, nu zic nimica, dar îmi sporesc hotărârarea să încerc şi la solubilele noastre.
Ne cazăm, deci, şi avem casuţa 10. Tibi şi Marius sunt la 14, vecinii noştri sunt Aurel şi Floppy, veniţi cu nevestele pe 11 şi Răzvan&Răzvan pe 12, toţi veniţi cu mult înaintea noastră şi care apucaseră deja să prindă câte 2-3 bucăţi de crap de 8-12 kile. Vizavi, cumva pe diagonală, sunt mai vechii noştri prieteni clujeni, Alin&Co. Semne bune, ne bucurăm noi, deci este peşte şi mai şi mănâncă!!! Despachetam, ne aranjăm cât de cât bagajeria, se apropie seara si mă hotărăsc să-ncep cu... începutul. Un tur de orizont. Balta e dreptunghiulară, şi pe mijloc, de-a lungul, sunt ridicate şapte insule de câte 70-80 metri lungime si vreo 10 lăţime, obţinute prin dragarea şi adâncirea fundului bălţii. Între insule, spaţii de 10-15 metri, umplute cu bolovani, crengi şi alte cele necesare pentru crearea unor refugii artificiale pentru peşti. Pontoanele sunt solide şi la circa 50 cm mai sus de apă, dar mai exista câte un mini-ponton chiar la nivelul apei, numai bun pentru acostat cu barca şi pentru manevrarea minciocului. Continuăm cu... continuarea. Cu nădirea, deci. Intru cu barca ( o chestie făinuţă, din plastic, marca BIC, ca şi brichetele alea...) şi sondez terenul, să vedem ce-avem in faţă. Surpriză plăcută. Fundul e tare, apa are între 1,5 şi 2,5 metri, nu sunt agăţături. Arunc o galeată mare de nadă grea amestecată cu ceva spărtură de bile şi ceva pelete, ies şi ne punem la poveşti cu proaspetele cunostinţe, că nimic nu-i mai frumos la un pescuit decât o vorbă buna şi o bere rece, nu? Mi-e cam lene să m-apuc de pescuit aşa de repede, practic şi şansele-s infime după atâta nadă, aşa că o las pe dimineaţă, la prima ora, zic eu. Montăm însă beţele, rod-podul, senzorii şi toate cele, ca să fie gata de lansat, mâncăm şi ne culcăm, sperăm într-o zi “grea” pe mâine. Vise. Adică, crezi că poţi visa pe baltă cu atâţia prieteni în jur?! No chance... Pe la miezul nopţii trecute fix, tropăituri şi bătăi în uşă. “Dormiţi?!” se miră Floppy, vecinul simpatic, cu grai moldovenesc şi oleacă euforic după ultimul drill udat cu oleacă de vinişor de Drăgăşani. “Păi...da!, zic eu, cu ochii cârpiţi, lasă că pescuim mai încolo, de dimineaţă, acu’ şi-aşa nu văd unde arunc, şi n-am apucat să fac nici marcaje pe fire”. “Cum vreţi voi, da’ nu-i frumos”, se plânge el. Toţi ai lui dorm şi ei, şi s-a hotărât sa plece în vizită, nu se face să-l dai afară. Bine şi-aşa, îl tratăm cu o palinkă bună de Dumbrăviţa, povestim şi despovestim, ne sare şi nouă somnul... aşa că ce naiba să faci?! Arunc beţele “la plesneală”, aşa, undeva, în faţă, în ideea că la 70-80 metri tot oi nimeri eu patul de nadă sau ceva din el. Cu solubile pe rig, evident. Trec 10 minute, “biiip”!!! Sărim ca arşi, înţep, şi... scot un ciortan golaş de 1 kil- 1 kil jumate. Noroc că nu era nimeni să mă filmeze, sau să înregistreze zgomotul fălcii mele căzute până la pământ!! “Păi nu era vorba că nu există peşte sub cinci kile in baltă?!! “ mă lamentez eu. “Eh, mai sunt şi din aştia, s-au prăsit p-aci de anul trecut, da’ nu-s mulţi! Mai periculoşi sunt somoteii americani!” încearcă să mă liniştească Floppy, iar eu simt cum mi se prăbuşeşte întreg cerul unguresc în cap. Cristoase româneşti la Dumnezeii catolici sau reformaţi, ce-or fi, sigur e că i-am blagoslovit cum trebuie pe amfitrioni, noroc că n-or fost acolo să mă audă şi să mai şi priceapa româneşte... Simt cum tot eşafodajul meu clădit pe bază de solubile se duce pe apa Tisei, până colo, spre Sâmbata! N-am ce face, n-o să schimb totul peste noapte, şi de ciudă iau o gură zdravănă de tărie, sperând din tot sufletul sa fie o excepţie. Peste juma’ de oră... “bip”. Stop. Iar. 20 minute tot aşa. E clar!! Ciortănel, zic eu. Aiurea, e un somn pitic de 15 cm. Băţul rămâne pe mal, alături de primul. “Bip, bip”! Din nou, dupa 15 minute. Ciortan de 500 grame, “recordul” în jos al bălţii, îmi zic eu resemnat şi las şi al treilea băţ pe mal. Se crapă de ziuă, o linişte ireală, Pişta s-a culcat după ce ne-a părăsit şi vecinul, eu admir splendoarea primului început de răsărit prins pe o balta “străină”, când unul din beţe prinde viaţă. Dar nu aşa!!! Ia fir vârtos, până ajung să inţep, luase deja 15-20 metri. Ăsta nu-i ciortan, îmi zic. Iese şi Pişta, era adormit, dar sare ca ars la urletul strident al staţiei. Ia odivamul. Eu aduc peştele, vine greu, dar... ciudat, nu luptă, doar il simt cum se lasă tras, iar el se opune stând pe o parte, ca ăa frâneze, parăa, şi din când în când, face 2-3 metri stânga-dreapta.În nici 5 minute peştele e pe mal, şi se holbează la noi de pe salteaua de primire. Şi noi la el!!! E o crapoaică gravidă “în ultimul hal”, mai mult lată decât lungă, cu o burtă cum nici la Tibi nu vezi... Mare. 16-17 kile, zic eu. 20, zice Pişta. “Scoate cântarul!” “păi e la Dan în maşină, şi el vine azi dupa masă”, mă lămureşte hunul convertit. “Atunci, barem aparatul foto, ca ţi l-a dat”! “Nu, că mi-a fost frică să nu stric aparatul revistei, şi i l-am dat înapoi, l-aduce tot el, dupa-masă”. Consternare. Avem peşte, avem pescari, n-avem cântar, n-avem aparat foto. O sa ne creadă careva?! Cum procedăm?! “Mă duc la organizator”, zic eu, cu riscul sa mă înjure bine. Şi merg dupa Tibi, care mai mârâie, mai cârâie din dinţi, dar vine, pozează, cântărim, şi pleacă. 18,40 kile. E bun şi ăsta, chiar ne bucurăm, uit instant de dezamagirea cu ciortaneii de mai înainte, uite, vin crapii mari şi la solubile!! Plin de energie, reîncarc toate beţele şi lansez, de data asta văd şi unde pică monturile, optimismul ne-a revenit, e vremea de o cafă neagră şi tare, alta-i viaţa când ai prins ceva!!! Să n-o mai lungim, peste zi, trage constant, nu prea des, dar la fiecare 1-2 somotei sau ciortanei, punem pe mal pâna seara câte un crap, toţi între 9 şi 12 kile, încă 5 bucăţi cu totul. Dar ăştia “mici”, luptă, nu glumă!! Ştiu să-şi drămuiască eforturile, şi când ajung în zona pontonului avem parte de drilluri de toată frumuseţea. Nu ne mai pare rău c-am venit, ne bucurăm de fiecare clipă, socializăm cu vecinii, o nebunie!! Ritmul se menţine constant, nădesc ce mai avem prin găleţi, n-are rost să povestesc şi nici nu pot să ţin minte fiecare peşte în parte, cert e ca Marius şi Tibi pe 14 şi clujenii de vizavi şi cei de lângă noi, pe 11, fac festival în fiecare noapte iar flashurile luminează ca la un concert rock... Noi o lăsăm moale peste noapte, şi-aşa nu avem cu ce poza, că Dan n-a mai venit deloc ( nu e prima oară că ne trage clapa!), pe patul nostru de nadă cu din ce in ce mai multa pastura, că mi se termină seminţele mari intră tot mai mulţi “de gradiniţă”, aşa că mă las pagubaş şi ultimele două zile dau numai cu bile tari şi snow-man. Asta e. Prindem în continuare, dar parcă nu mai e tot aia, iar sentimentul de a prinde un peşte mare şi a-l elibera fără poze devine frustrant... Îi mai fac cate ceva poze lui Pişsta cu mobilul meu, încearcă şi el să-mi facă cu peştii mei, dar... iese doar peştele şi o burtă, nu e în stare să încadreze ceva ca lumea!! Îi cântărim, totuşi, cu un cântar de împrumut ( tot de la Tibi!!) şi notez încă doi de 13,500, unul de 14 şi unul de 16,500 kile, aşa, pentru palmares, că pe cei între 9-12 kile nici nu-i mai notăm. Ce s-ajunge omul când dă de bine!!! Anul trecut, un peşte de 12 kilograme era captura anului, şi acuma nu-i băgăm în seamă!! Mai ales, când în jur începe să “plouă” cu bucăţi de 20+!! Cred că în total, sunt peste 10 bucăţi de peste 20 kile prinse, toţi băieţii îşi doboară recordurile şi pluteşte un aer euforic peste toată balta, cum rar ţi-e dat sa vezi!! Tibi cu Marius scot o şampanie, voicua ( Alex de la Cluj, fain băiat!!) promite - degeaba, nu-l cred! - că se lasă de fumat cu ocazia asta, Răzvanii de pe 12 se pozează în draci , că au cu ce... frumos!! Gazdele sunt super-cumsecade, vin mereu să aducă câte un bidon ( mare!) cu apă, aduc meniul de catering pentru a doua zi, poţi să comanzi cam de toate, 3 mese pe zi, sau numai ce doreşti, pâine, bere sau vin, chiar carne de orice fel ca să-ţi faci grătarele ori bogracsos-ul propriu. Stăm ore întregi la palavre cu Dl. Pamer, patronul, şi evident, îl tragem de limbă cum de i-a venit ideea să facă amenajările în felul ăsta. Ne spune că e pescar pasionat de crap încă de acum 17-18 ani, şi a umblat toată Europa numai după trofee. Are la palmares peste 50 buc de 20+ şi 6 bucăţi peste 30 kilograme!!! Majoritatea în Franţa. Ne spune cum stă şi câte 5-6 zile în aşteptarea unei SINGURE muşcături a unui peşte capital. Povesteşte despre condiţii de pescuit extrem, când plantezi la 200 metri de mal, în mijlocul unei păduri scufundate, în apă de 10 metri adâncime, cu firul şerpuind printre crengile copacilor scufundaţi. Cum, pentru a scoate crapul, intră în apî cu barca, şi pe măsură ce se apropie de peşte, taie firul pe porţiuni, îl înnoadă şi merge mai departe. Sună a Science-Fiction, dar zice că un drill din ăsta, în pădurea scufundată, poate dura şi 3-4 ore. Sau: pescuit lânga brâul de papură de pe malul opus, când trebuie sa plantezi la 150-250 metri de tine şi la 20 centimetri de papură, trestie sau ce-o fi. În momentul trăsăturii şi înţepării, la distanţa asta, evident peştele intră în trestie şiîil pierzi. Ce-or inventat ungurii? Bat un par zdravăn în trestie, mai încolo decât montura proprie, prevăzut cu un inel metalic prin care trece firul. Astfel, când trage, peştele simte rezistenţă din partea MALULUI OPUS, iar tendinţa naturală va fi să vină spre larg, adică să se depărteze de păpuriş. Nu ramâne decât să intri în apă cu barca, dezgăţi firul din inel şi apoi ai parte de un drill liniştit, în largul bălţii. Ingenios, nu?!
Revin la amenajare, spune că a aranjat balta în aşa fel încăt pescarul să nu dea cu capul de problemele ce le-a avut el pe bălţi: adică, să aibă unde se adăposti de ploaie, vânt şi frig. Ca atare, a făcut căsuţe. Să nu cari pat pliant, a făcut paturi cu saltele. Pentru o bere rece în arşiţa verii, ori pentru păstrat mâncarea, trebuia un frigider, iar mâncarea adusă de el la catering trebuie încălzită la microunde, dacă nu-i destul de fierbinte. Pontoanele şi barca au fost create în aceeaşi idee, de a creste gradul de confort. Şi, nu în ultimul rând... pşstele!!! Că doar nicare dintre noi nu mergem la plajă, ci umblam dupa crap cât mai mare şi mai mult, deci se straduie constant să cumpere exemplare capitale ( ca o paranteză, chiar în ziua sosirii noastre, Tibi s-a pozat cu un exemplar de 23,5 kg, proaspătul locatar al bălţii). Se pare că politica-i funcţionează, din moment ce are rezervări făcute în avans până către sfârşitul anului. Fac un calcul mental, şi îi spun că estimez investiţia la peste jumătate de milion de Euro. Zâmbeşte, spune că-s pe aproape, dar că... a fost aproape dublu, şi are un credit uriaş la bancă, ceea ce-mi dă oarecum fiori, pe criza asta! Şi, cum românu-i cârcotaş, ne apucăm să-i criticăm drumul de acces, singura chestie care ne deranjează după furtuna de ieri: o mocirla grasă blochează aproape total accesul pe vreme urâtă, şi ne mirăm că nu s-a gândit şi la asta. Banii, zice el trist. 2,5 km de drum amenajat cât de cât de-a lungul întregului mal o să-l coste până în toamnă încă 20 milioane de forinţi, vreo 75.000 eur. Şi, cum nu poa’ să-mi tacă gura, îi zic şi de căsuţe. Uşa se deschide spre interior. Când dormi dus şi staţia începe să facă precum toţi dracii, sari din pat buimac şi te repezi în uşă s-o împingi şi să ieşi. Aiurea!! De fapt, trebuie să tragi de ea. Nu-i bai, te prinzi, apeşi clanţa, şi tragi de uşă, iar în timpul ăsta alarma zbiară de mama focului. Când să apuci să deschizi uşa, numa’ bine s-a trezit şi partenerul, a sărit şi el din pat şi te impinge mai-mai să te strivească de uşă şi să ieşi prin ea, că doar şi el vroia să fugă să inţepe la peşte!! De 3-4 ori am păţit scenariul ăsta cu Pişta, şi-s convins că şi alţii...
Dar ziceam ceva de furtună. Miercuri după masă, după o zi superbă, înspre Sud se cam înngureaza şi uşor-uşor, fără o adiere, se tot apropie. Nu-mi sună a bine, am mai prins chestii din astea, când soarele e sus, iar jumate de cer e negru ca smoala, brăzdat doar de nişte norişori albi prevestitori de grindină. Îl pun pe Pişta la treabă, strângem tot ce-ar putea să fie luat de vant, băgăm în căsuţă ce s-ar putea uda, mă uit şi la rod-podul meu firav ce stă neancorat pe ponton... şi mă hotărăsc să dau toate betele jos de pe suporţi şi le vâr frumuşel sub ponton, cu vârfurile în apă. Vântul începuse deja să adie, dar se aude în departare cum face ravagii în livada din jur. De-abia apucăm să intrăm în camera şi dau sa închid uşa. Un pumn uriaş izbeşte în ea şi mai-mai să mă dea peste cap! Doi oameni ne chinuim s-o închidem şi s-o ţinem aşa, iar casuţa , cu toată fundaţia ei din beton solid, se zguduie ca o barcă pe ape şi ne uităm uluiţi cum plouă practic orizontal şi cregi aduse din departari trec ca gândul pe lânga noi, unele oprindu-se chiar pe terasă. O galeată mare de Tifel de pe terasă, pe treisferturi plină cu porumb înmuiat e luată pe sus ca un pachet gol de ţigari şi dusă cine ştie unde, că n-o s-o mai găsim. Grindina, nu prea mare, e drept, bate şi ea orizontal în uşă şi ferestre, şi o clipă ne temem că va sparge termopanele ungurului, dar aştia-s dintr-o naţie norocoasă... Plouă cu găleata, cum n-am vazut demult, apa se prelinge pe sub uşă şi în cabană, nu vezi la 5 metri şi n-aş ieşi pentru nimic în lume afară pe vijelia asta. “Sper că şi ceilalţi au avut timp să-şi pună sculele la adăpost” îi zic lui Pişta, “că altfel mare lucru nu le-o fi rămas!”. Speranţe parţial împlinite. Cum se opreşte ploaia, ieşim în natură. Război, nene!! Crengi rupte, copaci frânţi, bucăţi ferfeniţite de haine, pelerine sau ce-or fi fost atârna prin copacii schilodiţi, dar toţi părem întregi şi cu voie bună. Clujenii de lângă noi exultă, chiar cu 2-3 minute înainte de furtună au scos o bucată de 21 kile, şi când povestea mai cu zor, Alex sare şi mai înţeapă unul. Tot peste 20. Şi toate astea în nici juma’ de oră!! Bravo, băieţi!! Merg mai departe, unii baieţi au paţit-o urâţel, vântul le-a luat beţele cu rodpoduri cu tot şi le-a aruncat în mijlocul bălţii, acum se chinuiesc să le pescuiască din barcă. Până la urmă, le gasesc şi încă într-o stare acceptabilă, se putea şi mult mai rău! Ajung şi la Tibi cu Marius... iar aici, chiar ma umflă râsul, în ciuda necazurilor păţite!! Ei sunt oarecum feriţi, au prins zona cu cei mai mulţi pomi, vara e umbră şi răcoare. Dar de data asta... nashpa! Pomii i-au împiedicat să vadă norul negru până în ultima clipă şi furtuna i-a prins total nepregatiţi. Beţe în apă, pomi rupţi peste ele, haine şi alimente murate, peisaj apocaliptic. Baieţii, în ploaia cea mai mare, se chinuiau să strângă ce se mai putea şi să-şi pună beţele la adăpost. Sunt uzi şi in chiloţi, iar Marius îşi lăsase toate hainele de schimb afară, la aerisit. Acuma, nu mai are nimic uscat cu ce să se îmbrace, şi ia haine împrumut de la Tibi. WOOOOWWW!!! Instantaneu mă duce gândul la Asterix si Obelix, cu Asterix înotand în nădragii lui Obelix!! Să-l fi vazut pe Marius, plouat şi necăjit, încăpând lejer într-un singur crac de la pantalonii lui Tibi, şi pe amândoi nervoşi că am neobrăzarea să mai şi râd... Şi aventurile celor doi nu se gată aici. Cu o seară înainte Obelix era să-l strivească pe Asterix în uşă, pe când se înghesuiau să iasă din căsuţă la o trăsătură, iar Tibi s-a ales şi cu o călcătură strâmbă, de-a şchiopătat două zile. Marius, în schimb, o paţeşte şi mai urât joi. Mă duc iaraşi pe la ei în vizită, şi-l găsesc pe ăsta mai mic şi mustăcios oblojindu-se la genunchi, îşi lega cu o năframă chestii din alea de plastic cu nu ştiu ce în ele, de îngheţat pentru genţile frigorifice şi alea nu voiau sa stea deloc, că nici el nu stătea locului! “Ce-ai păţit?” ma interesez. Tibi, printre lacrimi de râs, îmi povesteşte cum a sărit Marius, la o muşcătură, şi din goană, când să pună piciorul pe ponton, a alunecat pe nămolul de la ploaia de ieri şi s-a dus cu totul. Sub ponton. Cică numai nasul şi mustaţa i se mai vedeau de sub scânduri şi mârâia de acolo “scoate-mă de-aici”! A meritat bufnitura, că scoate “vinovatul” , un crap de 14,5 kile. Râsete, distracţie. Abia după o bucată buna de timp şi-a dat seama că în alunecare, a dat cu genunchiul într-un bolovan, se umflă ameninţător şi începe sa-l doară. Noroc că nu s-a rupt nimica, până duminică pupă tata crapu şi-o să treacă!
Una peste alta, frumoasă ieşire, am regasit prieteni vechi şi ne-am facut şi alţii noi şi minunaţi, balta-i de vis, nu-ţi mai vine să mergi acasă, dar ştiţi cum e in lumea asta tot ce-i bun e sau imoral, sau ilegal, sau ingraşă! Aşa că imoral fiind ca noi să ne destrăbălăm pe baltă europeană in timp ce prietenii noştri, colegi de suferinţă asudă din greu pe Floreasca incercând să califice Banatul la Mondiale, cu regrete impachetăm si o luăm cătinel spre Timişoara. Ne mai ameţeşte si GPS-ul că ne bagă prin nişte sate uitate de lume si cu uliţe mai desfundate decât la noi, dar o scoatem la liman, bineînţeles pe cu totul altă rută decât la sosire. O fi fost alt satelit... Oricum, să ne fie de bine, sper să ne reîntâlnim cât de curând pentru revanşă, Domnilor crapi de HUN-garia!!
Pentru conformitate,
Marian Nitu
Si un colaj superb, facut de Razvan:
http://www.youtube.com/watch?v=gQuBu7UkPdU
Multi chemati, putini alesi...(Pestii!!!) :))