Cum au aparut boilies-urile ?
La inceputul anilor ’70, cele mai obisnuite nade folosite �n Marea Britanie de pescarii de crap erau coaja de p�ine, sunca presata � asa-numita “luncheon meat” � momelile naturale, ca viermii sau r�mele, si pastele speciale, cu arome de crenvursti si m�ncare pentru pisici! (Curioase nade, acestea din urma. Pentru confirmare, a se vedea excelentul articol al lui Paul Selman, The Origins of Modern Carp Baits, accesibil pe website-ul Fishing Warehouse si de unde provin cele mai multe dintre informatiile de fata).
Atunci s-a produs o revolutie �n domeniul nadelor pentru crap: s-au inventat boilesurile.
Inventia �i apartine unui docher din comitatul Kent, pe nume Fred Wilton. La sf�rsitul anilor ’60 si �nceputul anilor ’70, Fred Wilton si grupul lui de prieteni au pescuit cu rezultate exceptionale pe o serie de lacuri, folosind nade de fabricatie si mai ales de conceptie proprie. Teoria si ingredientele care stateau la baza producerii acestor nade au fost prezentate public pentru prima oara �ntr-un numar din 1972 al revistei The Carp. La �nceput, nadele s-au numit “High-Nutritive-Value baits”, nade cu valoare nutritiva ridicata, iar mai t�rziu, �n acelasi spirit scientist, “High Protein Baits”, nade cu un continut de proteine ridicat. Cum �nsa erau fabricate prin fierbere, pescarii au gasit ca e mai simplu sa li se spuna “boiled baits”, nade fierte, apoi si mai simplu sa li se spuna “boilies”. Daca va puteti g�ndi la un diminutiv rom�nesc pentru “nade fierte”, ati gasit traducerea cuv�ntului “boilies”.
Inventia lui Wilton avea o baza stiintifica, era formulata �n termeni stiintifici si constituia rezultatul eforturilor lui de a produce nada absoluta. Crapul, sustinea Wilton, recunoaste instinctiv valoarea nutritiva a unei nade, odata ce s-a hranit cu ea, si, daca e nadit sistematic cu nade a caror valoare nutritiva e ridicata, va ajunge sa le prefere.
Ca multe alte teorii revolutionare, si aceasta a suportat la �nceput destule critici. Unii sustineau ca e imposibil ca un crap sa recunoasca valoarea nutritiva a nadei, fiindca e lipsit de inteligenta. Altii, dimpotriva, admit�nd valabilitatea ideii, se opuneau folosirii boilesurilor, de teama ca lacurile aveau sa fie pur si simplu golite de peste.
Primele boilesuri erau, �n esenta, un amestec de lapte si proteine vegetale. Principalul ingredient era caseina, care e o pudra derivata din lapte. �n compozitie, mai intrau oua, lactalbumina, caseinat de calciu si diverse proteine vegetale, ca pilda faina de soia. Pentru a face nadele mai bogate �n vitamine si minerale, Fred Wilton adauga un supliment folosit la nutritia cailor, Equivite. Tot Wilton a avut meritul de a introduce �n reteta boilesurilor atractanti, uleiuri esentiale al caror miros puternic crapii aveau sa-l recunoasca foarte usor si sa-l asocieze cu sursa de hrana.
Cei ce au �nteles importanta teoriei lui Wilton si au constatat efectul uimitor al noilor nade asupra crapului s-au confruntat cu o problema serioasa: ingredientele erau greu de gasit, iar c�nd se gaseau, erau scumpe. Nu existau boilesuri de cumparat, pescarii trebuiau sa si le fabrice singuri. Primele boilesuri gata facute au aparut �n magazinele cu articole de pescuit abia �n 1977. Apoi, la scurt timp, ingredientele folosite de Fred Wilton au putut fi cumparate sau comandate, la preturi rezonabile, din aceleasi magazine, nu din supermarketuri sau farmacii, ca p�na atunci.
Boilesurile initiale erau puse direct pe c�rlig. Montura cu fir de par folosita astazi e o inovatie de la sf�rsitul anilor ’70 (autorii ei sunt pescarii britanici Kevin Maddocks si Len Middleton) si a devenit populara �n Marea Britanie numai dupa aparitia cartii lui Kevin Maddocks, Carp Fever, �n 1981. P�na atunci, se pescuia cu c�rligul �ngropat �n boilies, nelas�nd afara nici macar v�rful � pentru asta, boilesurile erau si ele mai moi dec�t cele de azi.
Fred Wilton recomanda folosirea boilesurilor ca nada selectiva, adresata �n special crapului si �n special exemplarelor mari, �nsa de-a lungul anilor ’70 tendinta celor mai multi pescari britanici a fost sa pescuiasca la crap �n primul r�nd cu paste. Pentru cei care preferau pescuitul de suprafata celui de fund, Wilton a inventat o “prajitura plutitoare” folosind aceleasi ingrediente ca la boilies, dar dubl�nd cantitatea de ou, spre a mari flotabilitatea produsului, iar pasta rezultata nu era fiarta, ci coapta �n forme de metal, �n cuptor. Astfel de “prajituri plutitoare” se folosesc cu succes si astazi.
Ca moment �n evolutia nadelor, merita amintita si introducerea aminoacizilor �n pastele pentru crap, dupa ce s-a demonstrat, prin experiente facute pe cod, ca aminoacizii provoaca un reflex de hranire involuntar.
�n sf�rsit, pentru a �ntelege mai bine drumul parcurs de boilies, trebuie spus ca succesul lor, oric�t de revolutionara le era compozitia, n-ar fi fost posibil fara o revolutie similara �n conceptia asupra nadirii. �n anii ’70, pescarii britanici nadeau foarte putin. Nadirea grea, asa cum o �ntelegem azi, era �nca departe. Cu zece uncii (o uncie are 437 de grame) de nada, scrie Paul Selman, se nadea si se pescuia un weekend �ntreg. Nada din c�rlig era de obicei singura nada, iar c�teodata se mai aruncau alte c�teva bucatele de nada �n jurul ei. C�nd se pescuia la boilies, se nadea cu boilies numai �nt�mplator si �n cantitati minime. A fost meritul lui Rod Hutchinson sa demonstreze ca nadirea intensa sta la temelia unui pescuit de succes. Hutchinson si-a �nceput experientele �n domeniul nadirii prin nadiri grele cu c�nepa si, c�nd metoda a dat rezultate, a extins-o la nadiri cu diferite tipuri de seminte, �n cantitati substantiale. �n ape curate, bogate �n vegetatie, �n care hrana crapului consta mai ales �n viermusi, melcisori sau larve, Hutchinson �ncerca sa deturneze acest tipar al hranirii spre o hranire cu aproape orice fel de seminte de mici dimensiuni, oferite crapului din abundenta. S-a dovedit ca pestii nu erau interesati dec�t de unele dintre aceste seminte, �n timp ce pe altele le ignorau, iar nada cea mai larg preferata era porumbul. Astazi, nadirea grea (cu porumb si, pentru cei ce-si permit, si cu boilies) nu mai e un secret pentru pescarii de crap, �nsa la jumatatea anilor ’70, �n Marea Britanie, a fost privita ca o inovatie.
